Science Report: Zona arctică ar putea fi focarul viitoarei pandemii. De ce unele persoane sunt adevărați magneți pentru țânțari? Cine făcea geometrie acum 141.000 de ani?

​Zona arctică ar putea fi focarul viitoarei pandemii ● De ce unele persoane sunt adevărați magneți pentru țânțari? ● Cine făcea geometrie acum 141.000 de ani? ● O operă pierdută a lui Hipparchus a fost descoperită întâmplător pe un pergament creștin antic

Zona arctică ar putea fi focarul viitoarei pandemii

Pe măsură ce ghețarii continuă se se topească într-un mod alarmant pe fondul încălzirii globale, zona arctică ar putea deveni un teren deosebit de fertil pentru noi pandemii. Astfel, susține un studiu publicat în Proceedings of the Royal Society B: Biological Sciences, riscul ca Ebola, SARS-CoV-2 sau alte tulpini ale virusului gripei să se răspândească și să sufere mutații este unul major.

Creșterea temperaturilor, dispariția habitatului pentru multe specii sălbatice și faptul că acestea au ajuns să trăiască în proximitatea omului, prezintă toate premizele pentru apariția agenților patogeni și transmiterea lor la oameni. Topirea ghețurilor arctice a generat însă și creșerea nivelurilor lacurilor din aceste zone.

Iar odată cu acest fenomen, deversarea posibililor agenți patogeni în apele și sedimentele aferente va duce inevitabil la infectarea speciilor locale, dar și la apariția unor tulpini complet noi. Asta nu sună deloc bine, spun specialiștii, ceea ce puteam să ne dăm seama și singuri. Ca să vă stricăm ziua și mai mult, vom spune că nici nu prea mai e mare lucru de făcut. Tot ce se poate face e aceeași placă strepezită cu reducerea emisiilor de gaze cu efect de seră și alte elemente care duc la încălzirea globală, dar și monitorizarea atentă a locurilor. Cum ar veni, voi să fiți sănătoși!

De ce unele persoane sunt adevărați magneți pentru țânțari?

Tot felul de ipoteze au fost emise de-a lungul timpului pentru a se explica de ce unii dintre noi atrag țânțarii ceva de speriat, în timp ce alții par să fie imuni. Astea au plecat de la faptul că femeile și copiii sunt mai apetisanți pentru țânțari, și până la consumul de usturoi sau banane. Niciuna însă nu a fost dovedită științific.

O echipă de cercetători de la Rockefeller’s Laboratory of Neurogenetics and Behavior a publicat însă un articol în revista de specialitate Cell, în care încearcă să explice tot acest mecanism, și să răspundă unor întrebări vitale pentru omenire.

Ei au analizat mai mulți subiecți. Mai exact, au cerut acestora să poarte niște ciorapi de nylon pe antebrațe timp de mai multe zile. Apoi, au dus ciorapii respectivi în camere speciale infestate cu țânțari. A reieșit că subiectul nr. 33 a fost ceva de groază. Mai exact, mirosul lui a atras de peste 100 de ori mai mulți țânțari decât subiectul 19, cel mai fericit din punctul ăsta de vedere. Chiar și astfel, al doilea subiect ca atractivitate, a atras de patru ori mai puțin țânțari decât nr. 33. E clar că era ceva la mijloc.

Analizând mostrele, cercetătorii au dedus că secretul constă în acizii carboxilici produși de organismul fiecăruia. Aceștia se regăsesc în sebum și dau fiecăruia dintre noi un miros propriu. Cu cât mai mulți acizi, cu atât mai apetisanți deveniți pentru țânțari.

Nu ni se spune însă ce avem de făcut. Deocamdată, spun cercetătorii, ei încearcă să afle cum se poate modifica mirosul de la un om la altul. Și dacă se poate face, cum influențează asta țânțarii. Până aflăm ceva mai multe, e clar ce aveți de făcut. Eliminați cât mai puțini acizi carboxilici. Da?

Cine făcea geometrie acum 141.000 de ani?

Unele descoperiri sunt făcute pur întâmplător. Spre exemplu, doi specialiști chinezi au vrut să descopere elixirul nemuririi prin secolul al IX-lea și au sărit în aer cu tot cu casă. Echipele de pompieri venite la fața locului au aflat că ăia tocmai inventaseră praful de pușcă. Asta ca un exemplu elocvent, ca să vă ducem tiptil la știrea de azi.

Mai exact, un grup de paleontologi din Africa de Sud urmărea urmele încrustate de niște vietăți pe niște dune de nisip pietrificate. Așa au dat ei peste o piatră de mari dimensiuni pe care apare o imagine de-a dreptul neobișnuită. Mai exact, este vorba de un triunghi cu laturile de circa un metru lungime, tăiat perfect de o linie bisectoare.

La o vizită ulterioară, paleontologii au descoperit o rocă de dimensiuni mai mici, dar cu un tipar aproape identic. Aceasta fusese însă distrusă parțial de intemperii. Roca originală, care cântărește peste 500 de kilograme, a fost transportată la Muzeul de Arheologie Blombos, unde urmează a fi studiată.

Se estimează că desenul a fost realizat în intervalul de acum circa 91.000 – 141.000 de ani, pe un nisip care încă nu se solidificase. Cât despre semnificația inscripției, nimeni nu poate spune ce a vrut să exprime autorul în opera sa. Motive similiare se regăsesc în arta paleolitică din Europa, dar doar începând de acum 38.000 de ani. Ele fac trimite la un posibil cult al fertilității și la reprezentări stilizate ale femeii. Dacă despre asta este vorba și aici, urmează să se stabilească. Oricum, pare mai plauzibil decât geometria euclidiană plană.

O operă pierdută a lui Hipparchus a fost descoperită întâmplător pe un pergament creștin antic

Atunci când au trebuit să analizeze un pergament antic, descoperit la mănăstirea Sf. Ecaterina din Peninsula Sinan, Egipt, mai mulți studenți de la Cambridge au descoperit un text în limba greacă, text ce părea diferit de textul creștin care acoperea pergamentul.

Inițial, fragmentul neobișnuit a fost atribuit lui Eratostene, cel care conducea Biblioteca din Alexandria în sec II î.Hr., dată la care fusese datat pergamentul. Însă o analiză multispectrală a manuscrisului a arătat că, sub textul creștin, exista un altul, mult mai vechi, care indică un cu totul alt autor. Deși nu există înscrisuri care să facă trimitere directă la cel care a scris textul inițial, foarte posibil acesta a fost Hipparchus, părintele astronomiei antice.

Textul original este, în fapt, o hartă celestă, cu date exacte asurpa poziționării stelelor. Atât de exactă, că specialiștii au putut stabili data la care a fost scris, respectiv anul 129 î.Hr. Iar asta se suprapune exact cu ceea ce știm despre autorul grec, mai precis că a creat primul catalog stelar al lumii în perioada respectivă.

O analiză comparativă a arătat că textul nou descoperit a fost sursă de inspirație pentru alte lucrări de astronomie care datează din antichitate și până prin secolului al VIII-lea d.Hr. Mai mult, se pare că acest catalog celest este mai corect din punct de vedere astronomic, decât cel realizat de Ptolemeu trei secole mai târziu.

Acum, după cum posibil bănuiați, și după cum ați fi făcut și voi, specialiștii au luat deja la puricat sutele de manuscrise din mănăstirea respectivă. Cine știe ce alte opere pierdute vor apărea de acolo?

Sursa foto: Dreamstime.com