Science Report: Pe Lună ar fi mult mai puțină apă decât se crezuse ● Practici neolitice macabre au fost identificate într-o peșteră spaniolă ● Ar putea exista planete complet metalice? Se pare că da

​Pe Lună ar fi mult mai puțină apă decât se crezuse ● Practici neolitice macabre au fost identificate într-o peșteră spaniolă ● Ar putea exista planete complet metalice? Se pare că da

Pe Lună ar fi mult mai puțină apă decât se crezuse

Încă de la confirmarea din anii `90 a existenței apei sub formă de gheață la Polul Sud selenar, mai exact în craterele care nu primesc lumină solară, s-a teoretizat că depozitele respective ar avea până la câțiva metri grosime. Suficient pentru a susține o bază permenantă.

Se pare că lucrurile nu stau chiar așa, iar toată strategia ar trebui regândită. Cel puțin asta susțin doi specialiști americani, într-un studiu care a apărut recent în revista Science Advances.

Conform celor doi cercetători, Norbert Schörghofer și Raluca Rufu pe numele lor, nu există îndoieli asupra prezenței apei sub formă de gheață. Problema este legată de cantitatea de apă de acolo și de locurile în care poate fi descoperită, mai ales că nici misiunea indiană recentă, Chandrayaan-3, nu a dat încă vreun semn că ar fi identificat vreo sursă de acest gen.

Apa s-ar fi acumulat pe Lună în urma bombardamentelor primordiale care ar fi adus apa și pe alte corpuri cerești, inclusiv pe Terra. Că a fost vorba de impactul cu asteroizi, comete șamd, astfel de fenomene ar fi dus la acumularea de apă pe Lună și la păstrarea ei sub formă de gheață, cel puțin în craterele de la Polul Sud, acolo unde temperaturile rar cresc peste limita de -163 de grade Celsius.

Mai mult, vulcanii selenari care au fost activi în trecutul satelitului nostru natural, ar fi scos cantități semnificative de apă din interiorul Lunii, pentru ca aceasta să se păstreze în craterele amintite, care nu văd lumina Soarelui. Iar asta s-ar fi întâmplat încă de acum cel puțin 3,8 miliarde de ani.

Problema este, susțin autorii studiului, că niciunul dintre craterele respective nu este mai vechi de 1,8 miliarde de ani. Ceea ce reduce considerabil durata în care apa înghețată ar fi putut să se acumuleze. Apoi, se pare că axa Lunii a oscilat de-a lungul timpului, iar craterele amintite nu ar fi fost complet „întunecate” de-a lungul timpului. Un alt factor care ar reduce șansele formării unor depozite mari de gheață.

Practic, nu există rezerve străvechi de apă pe Lună, concluzionează cei doi specialiști. Iar pentru a avea o șansă de a descoperi unele care să și permită amplasarea unei baze permanente, ar trebui ca membrii viitoarei misiuni Artemis III să facă o mică reconfigurare, și să se orienteze spre craterele cele mai vechi.

Practici neolitice macabre au fost identificate într-o peșteră spaniolă

Peștera Cueva de los Marmoles, situată în apropiere de Granada, Spania, nu reprezintă o descoperire de dată recentă. Primele observații științifice de acolo datează din anul 1902, pentru ca, începând cu anul 1934, să fie demarate și primele săpături arheologice sistematice.

Astfel, de-a lungul timpului, cercetătorii au putut stabili cu exactitate că peștera a fost folosită ca loc de înhumare pe cel puțin trei perioade distincte (acum 5.900- 5.700, 4.600 – 4.300, respectiv 3.400 – 3.200 de ani).

Recent, o echipă de specialiști din Spania și Elveția și-a propus să reia săpăturile în peșteră, în sedimentul încă neexplorat, dar și să reanalizeze colecția de fosile umane care a fost adunată de-a lungul anilor și care fie a fost expusă în muzee, fie se află încă în depozitele acestora.

Pe baza analizelor moderne, specialiștii au putut confirma ceea ce se bănuia de ceva vreme. Anume că populațiile neolitice din perioadele amintite aveau practici de-a dreptul macabre, atunci când venea vorba de trupurile defuncților. Sau, cel puțin ceea ce înțelegem noi prin macabru în ziua de azi.

Din datele oferite de preistoricienii amintiți, în studiul publicat de ei în revista Plos ONE, reiese că multe dintre trupurile celor înhumați (cel puțin 12 indivizi adulți și un copil) acolo au fost scoase la lumină la maxim un an de la înhumare, iar multe dintre oasele acestora au fost sparte intenționat pentru a se colecta măduva osoasă.

Cazurile de necrofragie sau canibalism nu sunt deloc rare în trecutul îndepărtat al speciilor umane. Ele preced cu mult apariția lui Homo sapiens sau chiar pe a Omului de Neanderthal. Nimic ieșit din comun până aici. Însă prezența lor în neoliticul european este ceva deosebit.

Mai mult, se pare că oasele au fost prelucrate pentru a se crea diferite unelte din ele, iar o calotă craniană chiar a fost atent șlefuită pentru ca din ea să fie realizată o cupă. Faptul că oasele nu prezintă semne dure de îndepărtare a țesutului, dar și că erau încă elastice la momentul prelucrării, indică faptul că, așa cum am subliniat deja, intervențiile aveau la loc la câteva luni, maxim un an, de la decesul indivizilor.

Cercetătorii nu pot spune cu exactitate dacă era vorba de un cult al morților sau, pur și simplu, de un simplu act de necrofagie și de utilizare a unor resurse facile. Dat fiind că nu există urme de violență care să preceadă decesul, autorii studiului sunt de părere că nu poate fi luat în considerare un conflict între diferite populații locale.

Ce își propun acum specialiștii este să facă un studiu ADN al fosilelor pentru a stabili posibilele legături genetice între cei înhumați acolo. Pe baza acestora urmând să se facă noi interpretări asupra datelor.

Ar putea exista planete complet metalice? Se pare că da

În cazul de față, vorbim despre o planetă botezată Gliese 367b, planetă aflată la circa 31 de ani lumină față de Terra. Ce a surprins inițial la ea a fost durată extrem de scurtă în care orbitează în jurul propriei stele, una de doar 7,7 ore. Numai că există peste 200 de alte planete care prezintă un astfel de tipar, deci nu ar fi chiar o raritate.

Ceea ce a surprins cu adevărat a fost densitatea planetei respective. Una aproape dublă față de Terra. Iar asta se traduce prin faptul că Gliese 367b ar fi o planetă compusă din fier pur.

Mai exact, susțin specialiștii, ar fi mai degrabă vorba despre ceea ce a mai rămas dintr-o fostă planetă, respectiv nucleul ei de fier. Cum și-a pierdut planeta în cauză mantaua de rocă? Evident că a fost vorba despre un fenomen catastrofal, dar aici intrăm pe un teren complet ipotetic. Ar fi putut fi orice, de la apropierea de propria stea, până la impactul cu un corp ceresc masiv.

O a doua variantă ar fi aceea că planeta s-a format într-o zonă în care discul proto-planetar era unul extrem de bogat în fier. Însă e puțin probabil ca asta să se fi întâmplat, mai ales că nici măcar nu se știe clar dacă astfel de zone pot exista.

O ultimă variantă ar fi aceea că Gliese 367b a fost inițial o planetă gazoasă care s-a apropiat prea mult de steaua sa. Sub acțiunea extremă a radiațiilor solare, ea și-ar fi pierdut mantaua gazoasă.

Evident, toate acestea sunt doar ipoteze. Este posibil ca să existe și alte explicații pentru apariția unor planete de tipul Gliese 367b, însă aici intervin și limitele cunoștințelor noastre în ceea ce privește universul și ceea ce îl compu
ne.

Dați Follow paginii noastre de Facebook, HotNews Science, pentru a putea primi direct, în timp real, cele mai noi informații și curiozități din lumea științei!

Sursa foto: profimediaimages.ro