Numărul membrilor P.C.R. şi aluzia mareşalului Rodion Malinovski: „Eu, care am eliberat, pot să vin să stau cât vreau în România”

În această vară se vor împlini 80 de ani de la înlăturarea mareşalului Ion Antonescu din fruntea guvernului României, ieşirea din alianţa cu Puterile Axei şi încetarea imediată şi unilateral a războiului în care a fost implicată armata română împotriva Uniunii Sovietice, Marii Britanii, Statelor Unite ale Americii şi a celorlalte ţări din cadrul coaliţiei Naţiunilor Unite. În acel moment istoric, Mihai I, Regele României, a intervenit politic în mod decisiv pentru a se ieşi din situaţia extrem de dificilă în care se afla statul român la 23 august 1944, pentru a salvgarda interesele ţării şi a menţine existenţa României ca stat naţional, chiar dacă se anticipa pierderea din nou a teritoriilor româneşti cedate fără luptă la sfârşitul lunii iunie 1940.

Câţi membri avea Partidul Comunist din România în momentul în care Regele României, Mihai I, a hotărât arestarea pe loc a mareşalului Ion Antonescu şi încheierea imediată a armistiţiului cu Naţiunile Unite? 1150 sau 794 de persoane? O posibilă rezolvare a enigmei numărului de membri ai P.C.d.R. la data de 23 august 1944 a apărut pentru prima dată în anul 1981, când Gabriel Bălănescu, fost coleg de celulă cu Eugen Cristescu în închisoarea Lubianka din Moscova, a relatat în lucrarea sa „Din împărăţia morţii” despre destăinuirea fostului „Director General al Serviciului Special de Informaţii”. Întrebat de colegul său de suferinţă dacă ştia „care era numărul membrilor partidului comunist la 23 august 1944?”, Eugen Cristescu ar fi răspuns: „Cum să nu ştiu! Era de datoria mea să ştiu. Dar datoria mea era să nu trag o concluzie falsă. Au fost 1150!Mai mult de jumătate din aceştia erau agenţii noştri informatori. Generalul Vinogradov, în ancheta de la Moscova mi-a pus aceeaşi întrebare, cu privire la numărul comuniştilor, şi când i-am indicat cifra, mi-a spus: «Exact». Gândeşte-te ce înseamnă 1150 de comunişti la o populaţie de 20 de milioane de oameni. Mai puţin de 1 la 20.000 de locuitori, şi din acest mai puţin de unu la 20.000 de locuitori, jumătate erau agenţii comisarului Sava Dumitrescu, care era tehnicianul nostru în problemele comuniste (subl.n.)”.

Istoricii români şi străini au considerat veridică relatarea lui Gabriel Bălănescu privind numărul membrilor partidului comunist la 23 august 1944 şi au reluat-o în întregime sau fragmentar în diferite studii şi lucrări de specialitate, menţionând totodată faptul că documentele referitoare la ancheta la care a fost supus la Moscova fostul director al Serviciului Special românesc de Informaţii nu au fost publicate de către autorităţile sovietice sau ruseşti.

Numărul aproximativ al membrilor Partidului Comunist din România la 23 august 1944 a fost precizat şi de maiorul britanic Ivor Porter – membru al grupului de spioni „Autonomus”, paraşutat în România la 22 decembrie 1943. Ivor Porter a amintit în cartea sa de memorii despre un dialog purtat între Ana Pauker şi agentul serviciului de spionaj britanic Rică Georgescu, subsecretar de stat la Ministerul Finanţelor şi Economiei, imediat după 23 august 1944. Întrucât nu reuşise să-l convingă pe Rică Georgescu să se alăture comuniştilor români, Ana Pauker şi-a exprimat într-un mod perfid regretul său. Ea a insinuat faptul că acesta va rata accederea la putere atâta vreme cât era membru al Partidului Naţional Ţărănesc deoarece comuniştii erau cei care urmau să conducă România. Georgescu a întrebat-o imediat pe Ana Pauker: „Cu un partid de numai 800 de membri?” Ea ar fi răspuns: „Da, cu un partid de 800 de membri, care – în timp ce Armata Roşie se întremează în România – va creşte cu mii şi zeci de mii (subl.n.)”.

Un document românesc păstrat în arhivele de la Bucureşti confirmă în mod indirect mărturiile lui Gabriel Bălănescu şi Ivor Porter. Potrivit „Tabelului statistic anual cu privire la membrii şi candidaţii de partid la 31 ianuarie 1958”, în cadrul Partidului Muncitoresc Român se aflau 794 de persoane cu o vechime în partid de cel puţin 18 ani şi 5 luni, adică anterior datei de 23 august 1944. Membrii Biroului Politic al C.C. al P.M.R. au acceptat în şedinţa din 18 aprilie 1959 datele prezentate de Ilie Verdeţ în „Referatul cu privire la compoziţia efectivelor partidului (întocmit pe baza statisticii anuale la 31 decembrie 1958)” şi în „Tabelul statistic anual cu privire la membrii şi candidaţii de partid la 31 ianuarie 1958”, anexat referatului respectiv. Prin decizia adoptată cu acel prilej, membrii Biroului Politic au recunoscut în mod oficial faptul că 794 de persoane care trăiau la data de 31 ianuarie 1958 activaseră în Partidul Comunist din România înainte de 23 august 1944, în calitate de membri ai acestuia.

În acelaşi tabel statistic s-a consemnat faptul că 2776 de persoane s-au înscris în Partidul Comunist Român în perioada 23 august 1944 – 1 ianuarie 1945, însă nu se preciza dacă era vorba despre adeziunile unor simpatizanţi din ţară sau despre cele ale prizonierilor de război români de pe Frontul de Est, care s-au înscris, mai întâi, în marile unităţi militare înfiinţate în mod special de sovietici, Diviziile „Tudor Vladimirescu” şi „Horia, Cloşca şi Crişan”. Este posibil ca o mare parte dintre militarii respectivi şi familiile acestora să fi aderat la Partidul Comunist Român abia în anul 1945, fapt ce poate fi confirmat în mod indirect de creşterea masivă a numărului de înscrieri în P.C.R. – 140.629 de persoane în anul 1945.

Trei aspecte importante ar fi putut modifica acurateţea datelor înscrise în tabelul prezentat de Ilie Verdeţ lui Gheorghe Gheroghiu-Dej şi membrilor Biroului Politic al C.C. al P.M.R. În primul rând, trebuia să se ţină cont de epurările din partid care au avut loc în perioada 1945-1958. Printre victimele acelor epurări s-au aflat Ştefan Foriş, Remus Koffler, Lucreţiu Pătrăşcanu, Belu Zilber, Harry Brauner, Emil Calmanovici ş.a., însă numărul celor epuraţi din „vechea gardă” a P.C.R. este relativ mic. Momentele în care au fost excluşi „fracţioniştii”, „trădătorii de ţară” şi „elementele duşmănoase” din P.C.R. (P.M.R.) puteau să fie identificate relativ uşor datorită proceselor politice şi epurărilor care au avut loc în perioada 1945-1958.

În al doilea rând, trebuia să se ţină cont de dispariţia fizică din cauze naturale a unor „membrii marcanţi ai mişcării comuniste româneşti şi internaţionale”, cum ar fi, de exemplu, Iosif Rangheţ în anul 1952. Şi în astfel de cazuri se puteau obţine date relativ exacte deoarece decesul unui „tovarăş” constituia pentru propagandiştii regimului instaurat la 30 decembrie 1947 un bun prilej pentru glorificarea în presă a realizărilor partidului şi a meritelor reale sau închipuite ale celui trecut în nefiinţă.

În al treilea rând, trebuia ţinut cont de situaţia unor simpatizanţi comunişti – cunoscuţi uneori şi de Serviciul Special de Informaţii – care, câteodată, înainte de 23 august 1944, au oferit sprijin în desfăşurarea unor acţiuni conspirative comuniste deşi nu erau membri ai Partidului Comunist din România. După înlăturarea de la putere a mareşalului Ion Antonescu, o serie de persoane care au colaborat într-un fel sau altul cu comuniştii au solicitat conducerii P.C.R., cu diferite ocazii, recunoaşterea cu titlu retroactiv a calităţii de membru al Partidului Comunist din România. Acele persoane au observat că „ilegaliştilor” li se acordau diferite privilegii materiale, mai mari sau mai mici, „pământeşti”, în total dezacord cu „raiul egalitarist” pe care aceiaşi comunişti „ilegalişti” îl propovăduiau de zor maselor, ca pe un panaceu universal.

Cazul lui Mihai Beniuc, secretarul Uniunii Scriitorilor din România, este semnificativ în privinţa recunoaşterii retroactive a calităţii de membru al P.C.d.R. În cursul şedinţei din 6 iunie 1961 a Secretariatului C.C. al P.M.R. a fost aprobată „propunerea Comisiei Controlului de Partid privind acordarea stagiului de partid tov. Beniuc Mihai din anul 1940”, iar Direcţia Treburilor C.C. al P.M.R. a transmis hotărârea respectivă două zile mai târziu, cu adresa nr. 645/652 XI – 8.

Pentru recunoaşterea apartenenţei la Partidul Comunist din România, o parte dintre membrii de rând ai partidului, simpatizanţii comunişti, precum şi o serie de impostori au obţinut declaraţii favorabile din partea unor membri vechi ai partidului, care au fost scoşi din puşcării şi din lagărul de muncă de la Târgu-Jiu după 23 august 1944 şi supranumiţi în presa vremii „oameni de încredere ai partidului”. Motivul pentru care s-a apelat la un asemenea sistem de recunoaştere a vechimii în partid este simplu: înainte de 23 august 1944 era extrem de periculos pentru membrii P.C.d.R. să fie înregistraţi în mod oficial în documentele de partid (ei apelau la pseudonime) sau să poarte asupra lor carnete de partid.

Lipsa documentelor care să ateste calitatea de membru P.C.d.R. a permis proliferarea traficului de influenţă în interiorul partidului. Declaraţiile martorilor puteau să fie cointeresate uşor de anumite câştiguri materiale în perioada extrem de tulbure şi de nesigură de după război şi, în mod evident, exclusivismul promovat cu ajutorul unui criteriu dubios a încurajat apariţia şi dezvoltarea unei politici de gaşcă în interiorul Partidului Comunist Român.

Favoritismul s-a manifestat şi într-o altă direcţie. Un exemplu în acest sens îl constituie decorarea cu „Ordinul Muncii” clasa I (în aprilie 1959) şi acordarea unei pensii substanţiale Ecaterinei Borilă, soţia lui Iordan Dragan Rusev (alias Petre Borilă), în iunie 1961. Astfel, în cursul şedinţei Secretariatului C.C. al P.M.R. din 30 aprilie 1959 s-a decis „decorarea tov. Ecaterina Borilă cu Ordinul Muncii clasa I-a cu prilejul împlinirii a 50 de ani de la naşterea sa şi pentru îndelungată activitate în mişcarea muncitorească (subl.n.)”. Pe de altă parte, în cadrul şedinţei Secretariatului C.C. al P.M.R. din ziua de 6 iunie 1961 a fost aprobată „propunerea Secţiei Gospodăriei de Partid a CC al PMR privind acordarea tov. Borilă Ecaterina a unei pensii personale de 3000 lei lunar, cu începere de la data de 1 mai 1961 (subl.n.)”, deşi aceasta nu desfăşurase activităţi care să-i confere dreptul de a primi acea sumă substanţială sub formă de pensie, în afară de „îndelungata activitate în mişcarea muncitorească”.

Comparativ, începând cu data de 1 iunie 1961, salariile tarifare lunare ale personalului din aparatul de partid, la diferite niveluri, erau următoarele:

– 11.000 de lei pentru preşedintele Comisiei Centrale de Revizie a P.M.R.;

– 9000 de lei pentru vicepreşedintele Comisiei Controlului de Partid, prim-adjunctul şefului Direcţiei Organizatorice, prim-adjunctul şefului Direcţiei de Propagandă şi Cultură şi şeful Direcţiei Treburilor C.C. al P.M.R.;

– 3200 de lei pentru un lector de la Direcţia Treburilor C.C. al P.M.R.;

– 2900 de lei pentru un secretar de comitet de partid din ministere şi instituţiile centrale;

– 2000 de lei pentru un instructor al unui comitet de partid din întreprinderi;

– 1500 de lei pentru un traducător din aparatul tehnic al comitetelor şi instituţiilor de partid;

– 1350 de lei pentru un curier sau un arhivar de la Comitetul Central al P.M.R.;

– 1000 de lei pentru un magazioner sau o dactilografă de la comitetele şi instituţiile de partid;

– 550 de lei pentru un muncitor necalificat din cadrul personalului de deservire de la comitetele şi instituţiile de partid.

Membrii Secretariatului C.C. al P.M.R. au favorizat-o evident pe Ecaterina Borilă atunci când au aprobat acordarea înaltei decoraţii şi a pensiei respective, probabil datorită faptului că era soţia lui Petre Borilă, membru al P.C.d.R. din anul 1924 şi vicepreşedinte al Consiliului de Miniştri în perioada 1957-1965.

Imediat după trecerea Armatei Românei de partea Naţiunilor Unite, conducerea Partidului Comunist Român (până la 23 august 1944, Partidul Comunist din România) a declanşat o amplă campanie propagandistică prin care a exagerat rolul pe care l-a avut în săvârşirea „Actului de la 23 August”. Scopul urmărit a fost evident: crearea unei legitimităţi în faţa opiniei publice româneşti, care să-i permită cucerirea puterii politice la Bucureşti şi impunerea modelului de societate sovietică în România, în deplină conformitate cu indicaţiile primite de la conducerea politică de la Moscova. O asemenea acţiune de propagandă ascundea însă un element esenţial: la 23 august 1944, Partidul Comunist din România avea, din punct de vedere numeric, caracteristicile unei secte.

Autorităţile sovietice au fost conştiente de situaţia în care se găsea „partidul de buzunar” pe care urma să-l impună la putere în România şi, în consecinţă, au acţionat astfel încât propagandiştii sovietici şi cei ai Partidului Comunist din România să abordeze subiectul „23 August 1944” cu multă precauţie, evitând să ajungă în derizoriu prin dezvăluirea numărului insignifiant de membri pe care îl avea partidul. Recunoaşterea rolului decisiv pe care l-au avut Regele României, Mihai I, şi Armata Română în desfăşurarea evenimentelor de la 23 august 1944 şi după acea dată, până la lichidarea completă a rezistenţei unităţilor germane aflate pe teritoriul României, ar fi însemnat pierderea unei oportunităţi politice în cadrul campaniei pentru afirmarea Partidului Comunist din România pe scena politică românească.

Citeste restul articolului si comenteaza pe Contributors.ro