Maria de Sautuola, fetița care a schimbat istoria lumii
Suntem în 1879. Arheologul amator (nota bene!) Marcelino Sanz de Sautuola intră într-o peșteră din apropierea orașului spaniol Santillana del Mar, din Cantabria, care fusese descoperită cu 11 ani în urmă de un localnic, Modesto Cubillas (nume predestinat), țesător și fermier, dar nu era încă cercetată.
Marcelino spera să găsească acolo unelte preistorice. Dar fetița lui, Maria, în vârstă de opt ani, a descoperit cu totul altceva.
Nu știm dacă o luase cu el ca să-i trezească gustul pentru arheologie ori pentru cercetarea peșterilor, dacă ea îi ceruse asta sau dacă pur și simplu n-avea cu cine s-o lase acasă, cărând-o după el așa cum am făcut mulți dintre noi cu copiii noștri. Doar că având urmări mult mai puțin spectaculoase.
Trebuie să vă imaginați scena: tatăl, 48 de ani, de profesie jurist, dar pasionat de arheologie, era cu ochii pe jos, probabil chiar cocoșat, să vadă mai bine la lumina slabă a unei torțe, scotocind după unelte de silex; Maria, dezinteresată de pietre și, ca orice copil, visând spre stele, era cu ochii pe sus și pe pereți.
La un moment și-a interpelat tatăl: Ce sunt astea?, va fi spus. Abia atunci și-a ridicat și el privirile și e de mirare că n-a leșinat văzând superbe picturi policrome despre care experiența lui, plus cunoașterea zonei, îi vor fi spus de la bun începutcă datează de pe vremea uneltelor pe care le căuta.
Adică din preistorie. Mai exact din paleoliticul superior. În urmă cu un fleac de vreo 36.000 de ani. Căci se aflau în azi celebrissima Peșteră Altamira și aveau în jur, dreapta, stânga și sus, deasupra capetelor, primele picturi rupestre preistorice descoperite în Europa. Istoria n-a consemnat dacă Marcelino Sanz de Sautuola a chiuit, dacă și-a strâns fetița în brațe sau dacă în seara aceea s-a îmbătat cui – dar putem face ceea ce engleza numește presupuneri educate.
A urmat un val de aclamații din partea comunității științifice, gloria, conferințe…Nope
Ceea ce știm însă cu certitudinea documentelor este că, un an mai târziu, Marcelino și-a publicat cercetările asupra peșterii, cu sprijinul profesorului Juan de Vilanova y Piera. A urmat un val de aclamații din partea comunității științifice, gloria, conferințe… Nope.
Majoritatea experților, dintre care unii poate nu călcaseră vreodată într-o peșteră (sunt răutăcios, dar merită) au respins originea preistorică a picturilor pe motiv că ființele umane preistorice nu puteau avea o gândire abstractă și asemenea abilități artistice.
Și atunci, ce erau totuși acele picturi, a căror existență nu putea fi negată? Ați ghicit: s-a vehiculat ideea că fuseseră pictate de un artist contemporan, la cererea lui Sautuola, ca acesta să-și creeze o faimă nemeritată, deci era un impostor!
Specialiștii francezi, în frunte cu Gabriel de Mortillet, considerat un adevărat guru al domeniului, au ridiculizat fenomenala descoperire a spaniolului (ah! veșnica gelozie trasnsfrontalieră!) în cadrul Congresului preistoric din 1880 de la Lisabona. În disperare de cauză, Don Marcelino Sanz de Sautuola l-a invitat chiar pe regele Alfonso al XII-lea al Spaniei să viziteze peștera, dar acesta, la fel ca ceilalți vizitatori ai vremii, nu a fost convins de vechimea picturilor.
Abia în 1902, când alte câteva descoperiri ale picturilor preistorice, inclusiv, în 1901, cele din peșterile Font-de-Gaume la Les Eyzies-de-Tayac, în Franța (ce ironie!), au dovedit că Marcelino Sanz de Sautuola avea dreptate, societatea științifică și-a recunoscut gafa, iar arheologul francez Émile Cartailhac a publicat în revista L’Anthropologie un articol intitulat „Mea culpa d’un sceptique”. Doar că la ora aceea spaniolul murise de 14 ani și n-a apucat să-și vadă reabilitarea…
În 1985, Peștera Altamira a fost declarată de către UNESCO parte a Patrimoniului Mondial.
Ea nu poate fi vizitată, din motive de conservare, dar există reproduceri ale unei secțiuni la fața locului și în alte părți.
Peștera are aproximativ un kilometru lungime, fiind alcătuită dintr-o serie de pasaje și camere răsucite. Partea principală are între doi şi șase metri înălțime. Săpăturile arheologice ulterioare din fundul peșterii au adus la lumină bogate depozite de artefacte din solutreanul superior, adică de acum 18.500 de ani, și magdalenianul inferior (aproximativ între 16.590 și 14.000 de ani). Ambele perioade aparțin paleoliticului, adică epocii vechi de piatră.
Nu este singurul caz în care un om de știință a fost acuzat pe nedrept de impostură, dar este probabil cel mai șocant. Pe vremea bietului Sautola Metoda nu se pusese încă la punct datarea cu radiocarbon, care l-ar fi salvat de aberantele acuzații și care avea să fie dezvoltată de Willard Libby si colaboratorii săi de la Universitatea din Chicago abia în 1949.
În același timp, însă, descoperirea picturilor rupestre din Peștera Altamira este relevantă pentru determinarea celor care vor să afle ceva despre această lume, chiar de-ar fi să se lupte cu neîncrederea celorlalți, dar și pentru faptul că, așa cum zice o constatare șugubeață, Titanicul a fost construit de profesioniști, în vreme ce Arca lui Noe – de un amator. Cu sprijin de sus, e drept. Cum altfel?
Nu în ultimul rând, trebuie să fim recunoscători unei fetițe de 8 ani și în general curiozității minunate a copiilor. Căci momentul Altamira n-a fost doar o descoperire frumoasă, ci a resetat felul în care priveam oamenii preistorici și ceea ce știam despre ei.
Adică, practic, a schimbat istoria.