Elefantul lui Charlemagne
În iulie 802, un elefant pe nume Abul-Abaz își făcea apariția pe străzile înguste, de pământ, ale Aachenului, printre casele pipernicite de lemn, ale târgoveților. Era un cadou din parte vestitului calif al Bagdadului, Harun al-Rashid, pentru împăratul franc Charlemagne, cunoscut și sub numele de Carol cel Mare. Unele surse spun că era primul elefant ajuns la nord de Alpi, de pe vremea când Hannibal băga frica în oasele romanilor cu elefanții lui de război.
Apariția lui Abul-Abaz trebuie să fi stârnit senzație printre sutele de muncitori care lucrau la ridicarea capelei lui Charlemagne, a palatului său, a clădirilor din jur și a marii aule împărătești. Vedeți dumneavoastră, Charlemagne, trecut de prima tinerețe (se născuse în 748), făcuse de vreo zece ani din Aachen reședința sa favorită, atras fiind aici și de băile termale – funcționale încă de pe vremea romanilor -, și de apropierea pădurilor din Ardeni – unde îi plăcea să vâneze -, și de amplasarea orașului – la întretăierea mai multor rute comerciale importante. Așa că, la comanda sa, în oraș se construia în ritm alert. Orașele importante ale imperiului au trimis sute de meșteri, de voie, de nevoie, și tone de materiale de construcție. De la Roma și Ravenna au fost aduse, cale de sute de kilometri, coloane antice, care să fie instalate în măreața capela palatină. Se ridicau edificii peste edificii, care să poată găzdui curtea imperială și oaspeții ei de seamă, dintre care Abul-Abaz a fost, cu siguranță, cel mai neobișnuit.
După 1222 de ani, din palatul lui Charlemagne, din aula imperială și din clădirile administrative adiacente s-au ales praful și pulberea. A rămas însă, aproape neatinsă, capela palatină, în formă de octogon, acoperită cu un dom impresionant. De-a lungul anilor, i s-au adăugat alte capele, un cor gotic, iar intrarea a fost refăcută, cu un turn înalt în față.
***
Am ajuns la Aachen la sfârșitul verii lui 2022, dinspre Dortmund, cu trenul. Guvernul federal german introdusese biletul estival de nouă euro, către orice destinație, iar Deutsche Bahn se căznea să facă față fluxului brusc mărit de călători. Trenul din Dortmund a pornit din start cu o întârziere de o oră, care a dus la o aglomerație infernală înăuntru. Am nădușit, în picioare, pe un spațiu de vreo 30 cm pătrați, agățat cu mâinile de o bară și într-o companie foarte diversă din punct de vedere social și etno-cultural, până la Essen, cale de cam jumătate de oră. Presat, la propriu și la figurat, de situație, am găsit salvarea pe afișajul electronic din tren, care arăta că din Essen urmează în 15 minute o legătură care ducea tot la Aachen. Am schimbat trenul și Germania a revenit la normal, cu o garnitură feroviară impecabilă și pasageri rarefiați. După încă două ore coboram în Aachen.
Orașul de azi, deși nu este mic (cam 250.000 de locuitori) are în zona centrală aerul unui burg molcom, pe jumătate adormit, cu oameni care nu se grăbesc, părând ieșiți la șpațir, pe străzile pietonale pietruite, mărginite ici-colo de biergärten colorate și vesele.
Capela palatină a lui Charlemagne e, firește, principalul punct de atracție al orașului. Intrarea este liberă, dar pentru a avea acces la nivelul superior trebuie să aștepți unul din tururile ghidate, care se organizează de mai multe ori pe zi, cu plecare din fața centrului de informații turistice. Accesul în capelă se face prin Domhof, o piață nu foarte mare, amplasată în fața turnului-poartă al catedralei. Imediat după intrarea în edificiu, capela lui Charlemagne se dezvăluie în toată frumusețea și măreția. Ridicată pe două niveluri de piloni uniți prin arcade, decorată cu coloane și colonete de marmură și acoperită de un dom auriu, îți taie respirația și în ziua de azi. Nu e greu de imaginat ce efect trebuie să fi avut asupra enoriașilor acum peste 1200 de ani. Capela este decorată cu un candelabru masiv donat de împăratul Frederic Barbarossa, pe la 1160. Privind de la podea, în sus, spre dom, din mijlocul octogonului capelei, coloanele de la nivelurile superioare par că țâșnesc din candelabru, pentru a susține cupola aurie. Efectul este copleșitor și participanții la turul ghidat se cufundă în tăcere.
Dincolo de capelă, se află o adăugire gotică, scufundată într-o lumina discretă, filtrată prin vitralii. Aici se află și relicvariul care adăpostește, din 1215, osemintele lui Charlemagne. Relicvariul, de aur, este în sine o operă majoră de orfevrerie medievală. (Împăratul a fost declarat la un moment dat sfânt, dar de un antipapă, nerecunoscut de Roma. Ca atare, sanctificarea sa nu este luată în considerare de Biserica Catolică).
În fine, în galeria de la primul nivel se află tronul lui Charlemagne, un obiect simplu, practic un jilț din patru lespezi de marmură, prinse cu scoabe de bronz. Este, însă, plin de simbolism: pe acest tron au fost încoronați 30 de împărați și regi germani, de la Otto I, în 936, până în 1531.
După așa o incursiune în istoria locurilor, e de înțeles de ce terasele de lângă catedrală sunt pline de turiști care își întind picioarele obosite la o bere și – musai – un wurst.
***
Abul-Abaz nu a dus-o rău în capitala Imperiului Carolingian. Avea locul său în ceremoniile curții desfășurate în aer liber și însoțea armatele france în expediții, dar cu un rol strict decorativ. A fost o celebritate a curții carolingiene până în 810, când a murit. După patru ani, avea să moară și stăpânul său, iar de imperiul pe care l-a clădit avea să se aleagă praful în două generații de urmași netrebnici.
Charlemagne a rămas însă un reper în istoria europeană. Imensul prestigiu de care s-a bucurat a determinat ca numele său în formă germană, Karl, să genereze în limbile slave, prin metateză, cuvântul pentru rege, kral; cam același lucru care s-a întâmplat cu Caesar – țar. În limba română, kral a fost împrumutat sub forma de crai și se regăsește, de exemplu, în numele Craiovei. Pe de altă parte, prin modul în care a reușit să administreze un agregat statal multietnic și să încurajeze dezvoltarea lui culturală și economică e privit ca un precursor al Uniunii Europene. _
INTERVIURILE HotNews.ro