Cele mai bizare sporturi ever!
Ei, ce voiam să vă spun e că în filmul ăla e o scenă în care joacă unii pe un vapor un joc de mare angajament. „Musca” se numea jocul. Și regulile erau simple. Fiecare punea câte un cub de zahăr pe masă, în fața lui, și se elibera o muscă în cabină. La care se așeza musca pe cubul de zahăr, ăla pierdea. Genial, dom`ne! Să vezi acolo tensiune, transpirații, strănuturi înghițite și tuse sacadată, cu marinari beți care se plictisiseră de poker. Și uite că ajungem la ce voiam să subliniez de fapt. Anume că orice poate fi transformat într-o competiție. Un sport. Important e să vrei și să ai puțină imaginație.
Uite, spre exemplu, poate nu știați, dar există un sport care se numește „scuipatul greierului”. De americani e inventat. Cine naiba putea să inventeze o tâmpenie ca asta? Și ideea e așa: se ia un greier mort, musai să fi fost congelat în prealabil, îl bagi în gură, apoi ai la dispoziție 20 de secunde să scuipi animalul cât mai departe. Apropo, recordul e de 9,766 metri. Mare atenție! Greierele trebuie să ajungă la țintă într-o singură bucată. Vedeți că vine arbitrul și verifică dacă mai are șase lăbuțe, patru aripi și două antenuțe. Dacă v-a rămas ceva dintre astea între dinți, adio și n-am cuvinte. Ai fost descalificat. Varianta scoțiană e cu viespi, nu cu greieri, în caz că nu vreți să băgați greieri în gură.
Ar mai fi și „Jambierele dihorului”. Ăsta e iar un sport de mare anvergură, iar englezii și scoțienii se ceartă și acum pentru paternitatea lui. Pe scurt, se ia un dihor și se bagă în pataloni. Pantalonii trebuie legați bine la glezne, la brâu și pe unde mai prezintă ei deschizături. Toată ideea este să reziști cât mai mult, în timp ce dihorul disperat încearcă să scape de acolo. Recordul mondial este de 5 ore și 30 de minute. Ca să știți, în caz că începeți să vă antrenați.
Partea bună la sporturile astea este că nu au ajuns niciodată probe olimpice, și nici nu vor ajunge prea curând. Sperăm. Nu de alta, dar au existat tot felul de cretinități pe care unii le-au numit sporturi, ba le-au mai și dus la olimpiadă. Iată un exemplu. Din punctul nostru de vedere, aici în redacție, am stabilit că înotul pe sub apă este, probabil, cea mai dubioasă probă care a existat vreodată. Stați să vedeți de ce! Ideea este că termenul „înot” e doar în titlu. Nimeni nu înoată. Concurentul plonjează în apă de la o înălțime de 45 de centimetri. Odată ajuns în apă, atletul nu are voie să mai miște.
Nu dă din mâini, nu dă din picioare, doar stă acolo și așteaptă să îl scoată apa la suprafață. Când iese, dacă iese, stă și face pluta cu fața în jos, capul în apă, așteptând să vadă când îl mai duce inerția. După deliberări îndelungate, s-a stabilit o limită de 60 de secunde în care să faci pluta aia. În general, sportivul înaintează cu o viteză de cam 0,0000001 km/oră. E ca și cum ar sta pe loc. Probabil, de aia a și fost probă la o singură olimpiadă, aia din 1904. Puii mei, cine ar fi stat să se uite la unii care plutesc de parcă sunt morți? Chiar s-a spus că a fost și a rămas cea mai lentă și mai plictisitoare probă ever.
Apropo, recordul olimpic, neegalat pentru că nici nu a încercat nimeni să îl depășească de atunci, este de 19,05 m. Atât a străbătut William Dickey (SUA) în 1904 plutind din inerție. Dacă vă apucați de antrenamente, trimiteți și voi poză, că vă facem reclamă și deschidem și o petiție ca să se întemeieze o federație pentru voi. Mai mult n-avem cu ce să vă ajutăm.
