Sari direct la conținut

​Călătoria lui Herodot în Marea Neagră, și cum i-a ratat pe geți

HotNews.ro

„Geții sunt cei mai viteji și mai drepți dintre traci!” Astea sunt cuvintele lui Herodot, scrise acum vreo 2.500 de ani, care au ridicat și ridică ceva de speriat nivelul de testosteron în unii conaționali, de zici că i-a menționat fix pe ei acolo, cu nume, prenume, adresă și CNP. De fapt, o întreagă epopee națională a fost creată de istoricii din trecut, pornind de la cele două-trei vorbe pe care Herodot le spune despre geții cu pricina.

Acum, ce ne interesa pe noi este să vedem cum a ajuns Hero să îi cunoască pe geți așa de bine, mai ales că el povestește despre o călătorie pe Marea Neagră pe care ar fi efectuat-o personal. Nu intrăm în detalii plicticoase legate de faptul că unii dintre contemporanii săi, dar și mulți dintre cei care au trăit după el, au dubii serioase cu privire la așa zisele lui călătorii. Noi mergem pe ideea că el chiar a fost în excursiile astea în scop de documentare.

Pentru cei care nu știau, vom spune din start că omul nu a ajuns niciodată pe teritoriul geților. Ce s-o mai lălăim? Sincer, ar fi putut s-o facă. Histria nu era chiar departe, măcar în concediu ar fi putut și el să dea o fugă. Dar nu a făcut-o, pentru simplul fapt că geții pomeniți de el erau doar un alt trib exotic, printre multele menționate în

„Istoriile” sale, unul pe care îl prezintă de zici că trăia în jungla amazoniană, nu la o aruncătură de băț de greci.

În caz că ați ratat articolele precedente dedicate „părintelui istoriei”, reamintim că el a scris în special despre conflictele armate dintre greci și perși, luând inițiativa de a scrie și toată istoria perșilor, ca să înțeleagă norodul ce colos militar bătuseră grecii. Revenind la geți, de ce erau ăștia cei mai frumoși, mai viteji și mai corecți dintre toți tracii? Păi, pentru simplul fapt că fuseseră singurul trib tracic care nu depusese armele în timpul campaniei lui Darius împotriva sciților de la nordul Mării Negre. Raționamentul este simplu. Cam toți cei care luptaseră împotriva perșilor erau de admirat. Restul nu.

Să nu uităm însă ideea de la care plecasem! Călătoria lui Herodot. În primul rând, dincolo de descrierea asta frumoasă pe care istoricii noștri mai că nu și-au tatuat-o pe pectorali, Herodot mai spune că nu era chiar cea mai deșteaptă idee să te aventurezi pe teritoriul de azi al Bulgariei și României, cel puțin nu fără gărzi înarmate și călăuze.

De ce? Pentru că cei mai drepți dintre traci aveau prostul obicei de a te lăsa ca pe o broască din aia călcată de o basculantă, în scop de jaf și violență sau, pur și simplu, pentru păstrarea formei fizice.

Apropo de păstrarea formei, tot Hero ne spune că ăștia detestau munca și că puneau la mare cinste furtul, mai ales dacă era însoțit de lovituri și alte acte de violență la adresa victimelor. Că erau viteji și drepți, asta devine evident din astfel de descrieri. Că nu erau chiar cei mai inteligenți dintre traci, reiese din faptul că au fost singurii care s-au dat granguri la perși, fiind bătuți măr ulterior, deși ăștia nu aveau treabă cu ei, ci cu sciții aflați ceva mai la nord-est.

Interesant este că Herodot îi prezintă ca pe un neam puțin cunoscut grecilor. Unul cu obiceiuri bizare, cu un zeu dubios, credință în nemurire și alte două trei detalii exotice. Întrebarea este, dacă grecii nu știu așa multe despre vecinii lor, de unde aflase Herodot? Mai ales că, așa cum spuneam, el nu a fost niciodată acolo. Ei bine, uite că ajungem și la călătoria aia, că de ea se leagă totul.

Cel mai probabil, Herodot s-a îmbarcat pe un vas comercial, undeva prin portul Abdera, în nordul Mării Egee. Acolo a și aflat poveștile despre geți, de la preoții și negustorii locali. Vasul pe care s-a aflat el a traversat Marea Marmara, a intrat în Marea Neagră, apoi s-a dus ață spre Georgia, că acolo aveau marinarii ăia treabă. Nu, nu a fost o expediție științifică, una în care Herodot să fie pe post de Charles Darwin avant la lettre. Mai degrabă pe post de Martin Strickland, dar astea sunt detalii și nu are rost să ne cramponăm de ele.

Din Georgia s-au dus în nordul Turciei, au schimbat mărfurile, apoi au plecat ață, tăind Marea Neagră direct, timp de trei zile și două nopți, pentru a opri în sudul Ucrainei. După câteva zile s-au întors acasă, și asta a fost expediția lui Herodot. În scurtele opriri de care a avut parte, zice el, a pus câte întrebări a putut celor de prin părțile locului, omițând probabil că toată lumea știa că el nu vorbea limba sciților. Deci, tot cu grecii de pe acolo vorbise.

Un alt aspect interesant al relatărilor lui Herodot despre geți este cel legat de acuratețea informațiilor. De unde se documentase am aflat deja. De fapt, cam așa se documenta el peste tot, de ajunsese să fie luat peste picior de mai toată intelectualitatea elenă, de la istoricii veritabili, vezi cazul lui Tucidide, și până la scriitori, cazul lui Aristofan. Ce nu prea s-a spus în istoria noastră este că, pe lângă descrierea geților, Herodot se cam lasă luat de val și îi plasează ceva mai la nord, prin Polonia, pe vârcolaci, oameni care se transformau câteva zile pe an în lupi. Halal vecini aveau și geții. Tot prin nordul Europei trăiau și grifonii, și ciclopii, pentru ca la nord-est să dai de androfagi, adică de sălbaticii canibali.

Pe lângă aceste relatări de mare acuratețe, Herodot îi mai pomenește și pe agatârși, oameni care se scăldau în aur, la figurat, și pe care îi plasează inițial prin Transilvania, pe râul Mureș, pentru ca apoi să îi trimită undeva prin Moldova, în funcție de cum își aminteau interlocutorii săi. Un alt aspect demn de luat în seamă este că Herodot menționează un alt neam străvechi care ar fi populat estul și sud-estul României, asta cu vreo trei secole înaintea lui, cimerienii. Conform descrierii sale, ăștia erau un neam care fusese izgonit de sciți din locurile de baștină, respectiv estul și nordul Mării Negre. Ce avuseseră sciții cu ei? Păi, și ăștia, la rândul lor, fuseseră goniți din locurile lor de mesageți, o nație nomadă care trăia prin stepele Kazahstanului, Uzbekistanului și alte zone de la Marea Caspică.

Herodot chiar descrie cum nobilii cimerieni, refuzând să părăsească locurile natale, s-au omorât unii pe alții, fiind îngropați pe malul Nistrului. O imagine înduioșătoare, plină de pilde patriotice, asta dacă nu te uiți și pe cronicile asiriene, ceva mai vechi, care îi menționează de asemenea pe cimerieni, dar în cu totul altă parte a lumii, că doar avuseseră conflicte cu ei și le omorâseră ăia inclusiv un rege, pe Sargon al II-lea. Mai precis, cimerienii trăiau în estul și sud-estul Mării Negre, cam pe unde sunt Georgia și Armenia de azi, de unde au migrat ulterior spre Anatolia. Dar, na, să nu fim nici noi prea scrupuloși! Ce mi-e est, ce mi-e vest? Tot pe Marea Neagră erau. Sincer, e totuși ultima greșeală pentru care să îl iei la bani mărunți pe Hero. Bine măcar că de-ai noștri a zis de bine.

Bibliografie

Herodotus, 2005, The Histories, Macaulay G. C. (trad.), Lateriner D. (ed.), Ed. Sterling Publishing, 624 p.

Herodotus, 2008, The Histories, Waterfield R. (trad.), Ed. Oxford University Press, 840 p.

Momigliano A., 1959, The place of Herodotus in the history of historiography, History, vol. 43, n. 147, p. 1-13

Marozzi J., 2010, The Way of Herodotus: Travels with the Man Who Invented History, Ed. De capo Press, 284 p.

Wheller J. T., 1895, The Life and Travels of Herodotus in the Fifth Century, Ed. Harper, vol. I-II

ARHIVĂ COMENTARII
INTERVIURILE HotNews.ro